In dreptul romanesc exista cateva categorii de semne distinctive: marcile, indicatiile geografice, firma, emblema si titlul de publicatie. Functia comuna a acestor semne este de a identifica comerciantii si produsele sau serviciile acestora. Comun acestor semne este faptul ca sunt drepturi necorporale si fac parte din fondul de comert al societatilor.
Marca este, conform legislatiei romane in vigoare “un semn susceptibil de reprezentare grafica servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane de cele apartinand altor persoane”. Dreptul la marca este dobandit, in dreptul nostru, prin inregistrarea semnului ales de solicitant, inregistrare care confera titularului un drept exclusiv asupra acestuia, drept care este limitat la utilizarea acestui semn in raport cu produsul sau serviciul pe care il desemneaza.
Conform articolului 21 lit. c din Legea 26/1990 privind registrul comertului, mentiunile referitoare la “brevetele de inventie, marcile de fabrica, de comert si de serviciu, denumirile de origine, indicatiile de provienienta…”) “se inregistreaza” in registrul comertului, ceea ce inseamna ca aceasta lege impune obligatia comerciantilor de a-si inregistra marcile la registrul comertului.
Obiectul protectiei il reprezinta impiedicarea concurentilor directi ai titularului semnului sa-l utilizeze si ei, prevenind astfel confuzia in randul consumatorilor. Cu toate acestea, inregistrarea marcii nu confera un drept de exploatare exclusiva nelimitata, pentru ca protectia se realizeaza pe categorii de produse, fiind posibil astfel ca produse diferite sa aiba acelasi semn fara ca aceasta sa constituie o incalcare a dreptului la marca.
Spre deosebire de marca, a carei inregistrare este facultativa pentru comercianti, firma trebuie inregistrata, toti agentii economici fiind obligati sa aiba o denumire sub care isi desfasoara activitatea, in lipsa acesteia societatea neputand fi inregistrata. Numele comercial sau firma este denumirea sub care un comerciant isi exercita comertul si sub care semneaza, fiind in fapt apelativul legal sub care comerciantul este inrregistrat la registrul comertului.
In scopul inregistrarii unei societati la registrul comertului, firma trebuie sa indeplineasca trei conditii: sa fie disponibila, sa fie distinctiva si sa fie licita. Toate conditiile concura la realizarea evitarii confuziei intre comercianti, de evitare a inducerii in eroare a publicului.
Potrivit articolului 8 al Conventiei de la Paris, in care Romania este parte, “numele comercial va fi protejat in toate tarile uniunii, fara obligatia de depunere sau inregistrare, indiferent daca el face sau nu parte dintr-o marca de fabrica sau de comert.” Aceasta prevedere este contradictorie cu dispozitiile Legii 84/1998 a marcilor si indicatiilor geografice care prevede ca “dreptul asupra marcii este dobandit si protejat prin inregistrarea acesteia la OSIM”.
Consecinta acestei situatii rezida in posibilitatea de inregistrare in Registrul Comertului de firme al caror nume comercial incalca dreptul titularilor marcilor anterior protejate, si, pe de alta parte, in posibilitatea de inregistrare a unor marci care sa intre in conflict cu numele comerciale inregistrate la Registrul Comertului si exploatate de alt comerciant. Legislatia romaneasca reglementeaza inregistrarea marcii prin Legea 84/1998, iar inregistrarea numelui comercial, a siglei sau a emblemei firmei, prin Legea 26/1990. Din pacate, in nici una din aceste legi nu exista prevederi exprese care sa reglementeze examinarea anterioritatii numelui comercial in raport cu marca si respectiv, a marcii in raport cu numele comercial.
Sa consideram ca o persoana a solicitat si a obtinut inregistrarea unei marci in baza Legii 84/1998. Daca ulterior – dupa data depunerii cererii de inregistrare a marcii mentionate – o alta persoana a solicitat, in baza Legii 26/1990 si a obtinut inregistrarea unei firme avand numele comercial identic cu marca anterior inregistrata si avand in obiectul de activitate si unele din produsele si/sau serviciile pentru care a fost inregistrata marca respectiva, titularul marcii poate porni o actiune in contrafacere, iar pentru prejudiciile cauzate persoanele vinovate pot fi obligate la despagubiri, potrivit dreptului comun.
In schimb, exista si posibilitatea ca o persoana sa solicite si sa obtina inregistrarea unei firme in baza Legii 26/1990 si ulterior – dupa data inregistrarii firmei respective – o alta persoana sa solicite, in baza Legii nr. 84/1998, inregistrarea unei marci identice sau asemanatoare cu numele comercial apartinand firmei inregistrate, pentru produse si/sau servicii identice sau asemanatoare cu produsele si/sau serviciile din domeniul de activitate al firmei respective. Mai intii trebuie observat ca nu constituie un motiv explicit de refuz asemanarea sau identitatea unei marci cu numele comercial sau sigla unei firme (art. 5 si 6 din Legea nr. 84/1998); in aceste conditii, daca dupa publicarea cererii de inregistrare a marcii nu exista opozitie din partea tertilor, OSIM poate inregistra marca. In schimb, dupa publicarea marcii, orice persoana interesata (incluzandu-se in aceasta categorie si titularul unui nume comercial) poate face opozitie la inregistrarea marcii. Dupa inregistrare, conform art. 48 din Legea nr. 84/1998 “orice persoana interesata poate cere Tribunalului Municipiului Bucuresti anularea inregistrarii marcii daca inregistrarea a fost solicitata cu rea credinta… sau daca inregistrarea marcii aduce atingere… unui alt drept de proprietate intelectuala…”. In plus, legea concurentei neloiale considera a fi infractiune si “intrebuintarea unei firme, unei embleme, unor desemnari speciale sau a unor ambalaje de natura a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant…”.
Astfel, posesorul unui nume comercial legal inregistrat la Registrul Comertului se poate opune inregistrarii unei marci identice sau similare cu firma sa pentru produse si/sau servicii identice si/sau similare in faza de examinare in fata OSIM-ului, sau, daca marca a fost inregistrata, poate solicita Tribunalului Municipiului Bucuresti anularea acesteia.
Mai mult decat atat, daca marca a fost si utilizata iar inregistrarea marcii s-a facut cu rea credinta, se poate invoca si actiunea de concurenta neloiala conform art. 9, din Legea nr. 11/1990 putandu-se solicita daca este cazul si daune patrimoniale (”Daca vreuna dintre faptele prevazute de art. 4 sau 5 cauzeaza daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este in drept sa se adreseze instantei competente cu actiune in raspundere civila corespunzatoare”)
Este foarte important sa subliniem faptul ca opozitia la inregistrarea unei marci, sau cererea de anulare a unei marci inregistrate trebuie sa se bazeze pe utilizarea numelui comercial si nu pe simpla inregistrare a acestuia la Registrul Comertului.
Concluzia este ca inregistrarea numelui comercial ca marca imediat dupa infiintarea societatii poate preveni cheltuirea de sume importante pentru pastrarea numelui comercial sau chiar pierderea acestuia. Astfel, prin investirea unei sume relativ mici pentru inregistrarea marcii se poate asigura protejarea respectivei denumiri contra tertilor de rea-credinta.
