Procedura de înregistrare a unei mărci la Oficiul de Stat pentru Invențîi și Mărci (OSIM) prezintă mai multe particularități care, în ochii unui nespecialist, s-ar putea dovedi cu adevărat greu de înțeles. Se întâmplă că, în anumite cazuri, examinatorul să emită un Aviz de refuz, cererea de înregistrare a mărcii să facă obiectul unei opozițîi, sau solicitantului să îi fie puse în vedere anumite proceduri de îndeplinit – e întotdeauna recomandabilă preîntâmpinarea acestor impedimente prin recurgerea la consiliere specilizata din partea unui profesionist, înainte de demararea procedurii de înregistrare.
În prezentul articol, vom trece în revistă câteva chestiuni importante din punct de vedere practic cu privire la întinderea protecției unei mărci în urma depunerii de către solicitant a unui Disclaimer (declarație de neinvocare a unui drept exclusiv) cu privire la o parte dintre elementele acesteia.
Conform art. 23 din Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice (republicată):
“(1) Când un element neesenţial al mărcii este lipsit de caracter distinctiv şi dacă acest element este de natură să creeze îndoieli asupra întinderii protecţiei mărcii, OSIM cere solicitantului să declare, în termen de două luni de la data notificării, că nu invocă un drept exclusiv asupra acestui element. Declaraţia se publică odată cu marca înregistrată.
(2) În lipsa declaraţiei prevăzute la alin. (1) cererea de înregistrare a mărcii se respinge.”
Înainte de a intra în detaliile referitoare la procedura de Neinvocare a unui drept exclusiv asupra unuia dintre elementele mărcii, trebuie să stabilim, în concret, ce înseamnă următoarele sintagme din articolul de lege citat:
- Ce reprezintă un element neesențial al mărcii?
- Ce înseamnă că un element neesențial este lipsit de caracter distinctiv?
- Ce înseamnă a crea îndoieli asupra întinderii protecției mărcii?
Să analizăm, așadar, treptat, întrebările de mai sus, cu precizarea că toate aceste caracteristici trebuie îndeplinite cumulativ pentru că OSIM să poată cere solicitantului să declare că nu invocă un drept exclusiv asupra protecției mărcii.
Elementul neesențial și lipsa caracterului distinctiv
Vom avea în vedere următoarea ipoteză: în calitate de solicitant, depunem spre înregistrare o marca combinată cu logo color (formată din denumire/parte verbală + logo/parte grafică), în partea verbală a mărcii, vom regăși două cuvinte – “X” (ce vă avea rolul de element dominant și distinctiv, prin raportare la modul în care consumatorul vă interacționa cu marca) și termenul generic “LAPTE”, iar produsele pentru care solicităm protecție sunt chiar produsele lactate.
Apare că evident că nu s-ar putea admite că termenul generic “LAPTE” să fie protejat pentru produse lactate – întrucât, astfel cum Legea 84/1998 indica conform articolului 36, alin. (1):
“Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.”
În consecință, titularul mărcii este singurul în măsură a folosi marca să și este, pe deasupra, complet îndreptățit să interzică terților folosirea în comerț a mărcii (considerând exemplul de mai sus, avem în vedere atât marca în ansamblul său, cât și elementele componente ale acesteia) – iar dreptul asupra unui termen generic pentru produse desemnate de acesta nu poate fi valabil deținut de niciun subiect de drept.
Așadar, elementul în cauză nu este unul esențial. În continuarea acestei idei, este imperios necesar a stabili valențele distinctivitatii. O marcă este distinctivă dacă are capacitatea de a servi în comerț pentru a-și îndeplini funcția esențială, anume de a distinge între produsele/serviciile unui agent economic și cele ale altui agent economic – acesta fiind și scopul pentru care se înregistrează o marcă, pentru a servi la identificarea de către consumator a produselor/serviciilor pe care le protejează.
Lipsa distinctivitatii implică incapacitatea mărcii de a transmite consumatorului, la intrarea în contact cu marca, informațiile amintite mai sus, imposibilitatea acesteia de a crea un raport de comunicare între titularul mărcii și consumator, raport prin care celui din urmă să i se permită să identifice bunurile/serviciile pe care marca le protejează.
Sintagma “de natură să creeze îndoieli asupra întinderii protecţiei mărcii” face referire întocmai la cele menționate mai sus. Pentru claritate, revenim la exemplul precedent: anume că termenii nedistinctivi pentru produsele/serviciile desemnate în vederea obținerii protecției, nu pot fi protejați printr-un drept la marcă.
De ce este importantă această procedură?
Atunci când depunem o cerere de marcă, sunt numeroase aspecte ce trebuie avute în vedere – denumirea pentru care solicităm înregistrarea, reprezentarea grafică a acesteia (dacă există), încadrarea corectă a produselor/serviciilor în clasele de protecție conform Clasificării Nișa.
Încă din momentul în care luăm o decizie cu privire la depunerea unei mărci, este important că o parte din procesul de gândire să se aplece asupra relației dintre denumirea/semnul mărcii și produsele/serviciile pe care le desemnează, în această modalitate fiind apți a preîntâmpina anumite impedimente întrucât, daca această declarație de neinvocarea a unui drept exclusiv nu este depusă la OSIM în termenul de 2 luni din momentul notificării (comunicare), atunci marca este respinsa de la înregistrare. În consecință, nu discutăm despre o procedură facultativă, ci despre o obligație atribuită în sarcina noastră, în calitate de solicitant, de către Oficiu.
Modalitatea optimă de maximizare a șanselor de înregistrare a unei mărci este aceea de a contacta, prealabil depunerii, serviciile de consiliere ale unui avocat/consilier în proprietate intelectuală. Cu ajutorul acestuia, șansele înregistrării unei mărci vor crește considerabil.
